Cugetări

Arad, 2016-2017

Raza intrusă

Mi-am pus ochelarii de interior și am coborât
Să inspectez interstițiile dintre fotonii unei raze
Venite de curând, ce părea
Că nu luminează suficient.
Printre cristalele de gânduri iluminate
Sau umbrite de rațiune,
Am întâlnit, strălucitor și străveziu, rubinul;
El este un cuget sângeriu ce m-a atras instant
Și am aflat că îndeobște acumulează razele venite.
Raza recentă nu obținuse viză de intrare,
Nefiind parte a Luminii transcendente.
Dar, totuși, licărea și ea o lumină oarecare.
„Este o imitație periculoasă”, am auzit o voce;
O voce cu aripi aurii, ce radia dulci sentimente.
M-am oprit rugându-mă.
Vocea a-nțeles că pe Ea o rog
Și-ndată alungă raza intrusă.

14.11.2016

Trecerea

Mi-am încercat, cu intensitate,
Accesarea schimbării,
Cu mult înainte de inserția propriu-zisă.
Nu-mi amintesc bine trecerea
Prin stratosferă, decât că
Vedeam orașele micșorându-se, prin
Transparența imaterială
A foștilor ochi,
Tocmai deveniți telurici.
***
Este copleșitoare
Inserarea în El.

15.11.2016

Astăzi...

Deveneam, pe nepregătite,
Adept sinergic al
Spiritului înalt,
Plutind înspre catharsis,
Parcă neobservând amurgul.
Eram învăluit în misterul teandric,
Simțind cutremurul de început de eră
Plus treizeci și trei.
Lemnul din Eden devenise
Cruce!
Pre-împietrit, simțeam reumanizarea;
Îmi doream cu ardoare a fi de-a dreapta
Și să aud că mi se spune:
„Astăzi... !”

16.11.2016

Masca

Socotind aprioric traversarea Lagunei
Ca pe o necesitate de nivel
Intelectual și-atât,
Cel scufundat era destul de încâlcit
În rațiunile-i algice, ca, mai apoi,
Încercând eliberarea din durere,
Pentru un timp să rămână captiv,
Dar extaziat, în mijlocul multiplelor
Informații multicolore de mărgean.
Epuizat în blocaj,
Ar fi trebuit să-și scoată masca agățată;
Oricum, oxigenul rațiunii i se terminase.
Dar n-avea puterea lepădării măștii,
În care credea.
Văzându-i disperarea,
O mână angelică i-o scoase.
Cu un ultim efort ajunse la suprafață și
Uitându-se înspre Cer,
Redeveni om.

16.11.2016

Nebuloasa căderii

Scrutam depărtările celeste ale inimii
Prin vizorul sfredelitorului telescop
Al introspecției mele.
Reușeam să văd cu greu
Strălucirile neasemuitelor galaxii,
Din cauza unei nebuloase a căderii.
La început eram liniștit, apreciind
Nebuloasa ca efect al căderii inițiale.
Focalizând mai bine,
Mi-a apărut,
Pe norul de pulbere cosmică,
Holograma propriului eu.
Înțelesesem ce am de făcut:
Învăț a zbura
Spre Lumina de Dincolo.

17.11.2016

Spectral

În jocul ce mi l-a propus, El
Îmi aprindea lumini,
De care, întunericu-mi
Fățarnic folosindu-se,
Afișa nenumărate sclipiri.
Alunecând spre somnolență,
Am început să visez,
Iar în vis traversarea barierei
Devenea curcubeu, ce plutea agale
De-a lungul șiragului infinit.
Începutul era beznă, negând adevărul.
Zburând prin mărgelele spectrale,
Am atins invizibilul ultraviolet
Pe care, în sfârșit, Îl puteam vedea.
Era negația minciunii. Datorită vitezei,
Totul devenise orbitor de alb, iar eu
Nu voiam să mă mai trezesc.

18.11.2016

Copacul părăsit

Venise-o nouă primăvară,
cu verdele zâmbind în razele de soare,
iar un copac ce dormita
fusese suspectat
de-o anestezie seculară.
Avea ochi plânși,
învăluiți în lacrimi de cristal;
trei frunze aurii,
pe frunte-i rămăseseră lipite,
din visu-i autumnal.
Păsările încă nu sosiseră,
să-i mângâie cu cântul lor amarul;
însingurat, deși, între copaci trăia,
își tot plângea, îndurerat, calvarul.
Când i s-a revelat că nu e singur,
că-n Dragoste Divină viețuim, nepărăsiți,
și-a revenit, întru nădejde,
și cu flori cerești s-a-mpodobit.

19.11.2016

La răs-Cruce

Pășind peste abisu’ lăsat
de-al deșteptării hieratic tresărit,
având cu mine cei treizeci de arginți,
i-am aruncat, dar n-am mărturisit.
Regretele-ncolțeau simțirea,
retina amintirile le returna,
dar, cu iuțeală, cineva din mine,
(voiam să cred că eul bun)
le împăca,
redându-i sufletului liniștirea.
Îmi părea prea simplu și viclean,
și drumul rătăcit;
dar, după multe și vii peregrinări,
călăuzit de Sus, răs-
Crucea am găsit.

20.11.2016

Suflete

Doamne, când sufletele-n lume
le trimiți, Tu știi pe ce cărări sinuoase
vor umbla și în ce trupuri
vor evolua, nu pentru că le-ai programat,
ci pentru că la Tine viitorul
nu curge, e veșnicie, și a stat.
Sufletul meu e gând și gândul zboară,
oricât aș vrea să-l stăpânesc;
sunt și-nlăuntru și-n afară,
nu sunt ce vreau și nici ce Tu ai vrea,
deși-mi doresc, nu reușesc.
O vrere am, să gravitez perpetuu în
proximitatea-Ți Trinitară, cu toți ai mei:
Să Te iubesc.

21.11.2016

Naveta

Agățat în penumbra intervenită
între garnitura sectorizată și
ceilalți coparticipanți, în navetă,
nu reușeam să-mi împlinesc adevăratele
vorbiri de taină: de seară și
de dimineață.
Era un tumult centripet, contrar
preceptelor egoismului
intransigent.
Centrul, de neînțeles, era și
în afară și în interior, provocându-ne
adesea inerente privilegii,
aparent, nebăgate în seamă.
Fără asfințit, Răsăritul
avea un program de salvare pentru noi;
Intuiția sugera stări emblematice, de
finiș, fără a afecta interioritatea
dependentă. Finalmente,
am fost absorbiți
de către Centru.

22.11.2016

Puritate

Inconsecvențele relaționale
aduceau multiple acuzații
imaturității sale.
Cuvintele se ofileau, întristând
plecările mai întotdeauna
intenționat nelămurite.
Gerul, din nopțile albe,
sfârteca de-a curmezișul
făptura-mi paternă cu fulgerele
dureroaselor înfrigurări.
Firile divergente,
exploatate viclean, erupeau violente
străluciri disipate, epuizându-se.
Când ființa-i deveni vie,
atunci apăru și ea. Se înfăptuia unirea
juvenilei purități.
Umbrele se metamorfozau în
diafane gingășii nerostite;
Duhul coborâse întru cei doi.

23.11.2016

Lupta nevăzută

Încercând nenumărate preeminențe
hazardate, dar insuficiente,
și folosind științele ca pretext elevat
de argumentație improvizată,
subliminal alimentând
subconștientul auditoriului,
cel mai tot timpul invizibil,
fusese învinuit de sincretism.
Părăsind aparent teritoriul ocupat,
revenise virtual:
din sufletele cețoase se-nfrupta fără frică,
reconstituindu-le apoi cu minciuni.
Un suflet încercat, numit neadaptabil,
îl înfrunta neîncetat, făurindu-și sublimul
și alimentându-se virtuos cu hrană noetică,
prin rezonanță.
Lupta nevăzută întețindu-se, pe vrăjmaș
îl ardea cumplit, retrăgându-se,
iar sufletul încercat, biruitor,
respira veșnicia.

24.11.2016

Pustiul Carantaniei

Înspre a patruzecea noapte,
stâncile radiau, înspre sufletu-I
ascet, nestemate fluorescențe
poliforme, tainic armonizate cu
umanitatea-I asumată.
Antinomicul tenebrelor răutăți, Îl
inunda, provocator, cu propuneri
meșteșugit toxice.
Respingându-le,
în percepția-I siderală privea
împărățiile lumii în toată splendoarea lor,
anterior aripei templului.
Excluzând pietrele, cuptoarele rumeneau
pâinile spre ființă.
„Nu numai cu pâine trăiește omul,
ci și cu tot Cuvântul...”

25.11.2016

În prima poveste

Impetuozitatea traiectoriei
dezvoltării ulterioare
nu-i asigurau și necesarul spiritual
al depășirii vectorului
transcendent inițial.
Porumbelul epifaniei coborâse
asupra lui, la afundare,
invocat în iconomia tainei, dar
apoi zburase, alungat.
Cel rămas, tânăr și pustiit,
căuta sentimente lascive,
în iubirea-i deșartă fiind rătăcit,
fără speranță de schimbare;
Era chinuit.
Lacrimi și gânduri și vorbe, nefapte,
săpându-i mormânt.
***
Dar nu – miresme purtătoare de har,
din Cer, sosiră ca veste. El le primi,
și se-ntoarse în prima poveste.

26.11.2016

Cu El

Fluxul imaterial al conștiinței
îmi șoptea repetat ca, urmându-l, să
escaladăm inestimatele zări bizantine.

Îmi aliniam coloanele aurite
ale echilibrului lăuntric, în zborul
lin printre miile de brațe ridicate.
Cerul trimitea picături de rouă, feeric luminate,
spre mâinile în care pulsau inimi.
Lanțul gândurilor de mulțumire
devenea tot mai lung, îmbrățișând Cerul.
Era minunat ce trăiam,
îmi părea că văd Necuprinsul.

Inimile mărindu-se, au atins-o și pe-a mea.
Se făcuseră Una. Eu cu ei, atunci, acum:
Cu El.

27.11.2016

Piatra netăiată

Piatra netăiată și-nflorită,
trandafir între spini,
în albastrul senin își creștea fecioria.
Adânc de virtute, printre gene de aur,
privea și-aștepta veșnicia.
Neclintită-n răbdare își plimba
printre îngeri suavul călcâi,
al țepei durere,
neștiind ce cap va zdrobi, ce noblețe
și ce splendoare aduce - și ce Înviere.
Din piatră un unghi s-a tăiat, fără
de mână, și ușa-ncuiată lăsând-o,
spre supra-cinstire;
Iar noi, înglodați de milenii,
sublimați acum de Lumină,
cu Piatra din unghi temelie,
am fost înfiați spre-o nouă Zidire.

29.11.2016

În continuare

Elenei

Ne priveam în suflet reciproc,
nu ne temeam de geruri și de foc.
Ne alintam.
Râuri de miere
și raze de iubire, prin noi
și-n noi, le-mbrățișam.
Îngerii pereche la fel se bucurau,
ca-ntr-o oglindă, jucându-se, ne imitau.
Acuma, peste ani,
ne întâlnim în rugăciune
și îngerii pereche iarăși se-ntâlnesc;
Al meu e încă exilat pe Tera,
al tău vine din Cer,
și în continuare
se iubesc.

29.11.2016

Clipa

Înghețat de vrăjmășia lumii,
căutam un colț de alinare;
străbăteam orizontale traiectorii,
pe-aici și-n lumea mare.
Și am intrat, apoi, în mine,
căutând al gândurilor foc;
în labirintu-mi din lăuntru,
pentru-ncălzire să îmi aflu loc.
Găsit-am flacăra ce-ardea
într-un ungher ascunsă,
de ale inimii
reverberații fiind pătrunsă;
mă-mbărbăta
și în adâncuri pentru mine suferea.
O clipă m-am oprit
și începusem a mă dezgheța.
De flacără de-atunci sunt însoțit,
iar clipa mi s-a-nveșnicit.

1.12.2016

Inimă plină de Cer

Întregul eșafodaj pe care erudiția și-a clădit,
de la Socrate, Platon, Seneca sau Voltaire,
s-a prăbușit când s-a-ntâlnit cu El.
***
Era și iarnă și vară-n universul în care a ajuns;
deși vedea,
simțea că nu mai are ochii de țărână
și nici nu bănuia minunea ce-o să vină.
Își rotea privirea printre cristalele de nea,
ce arșița, paradoxal, nu le topea.
Faptele-i, ce mari i se păruseră,
deveniseră nimicuri,
ce parcă nici n-au existat,
iar relele, de care-a și uitat, au explodat.
Zbura printre fantastice lumini,
era cutremurat, plângea, făgăduia.
Credea ca-i mort, dar nu era...
Atuncea L-a văzut pe El.
Lacrimi, scaldate-n raze sfinte,
din sine picurau și-l mângâiau.
Când s-a trezit,
o nouă inimă, plină de Cer,
i-a răsărit.

10.12.2016

Simplă și duală

Azurul din înalt privea-n adâncuri
viețuitoarele de mare
ce, bucurându-se,
primeau surâsul razelor solare.
Lumina din Lumină,
simultan cu razele de soare,
le trimitea o undă nevăzută, genuină.
Doream și eu a viețui
în intersecția vectorială
a existenței,
simultan și simplă și duală.
Am străbătut adâncuri de căutare
în Univers, dar și călătorind prin mine,
pân-la disperare:
și Milostivul mi-a străluminat
întunericul din noaptea-mi,
călăuzindu-mi pașii spre Cărare.

15.12.2016

Așteptatul nor

De când am apărut, străin,
printre inele,
în labirintul tainelor astrale,
și-n zborul printre renumite stele:
doar rătăcire și eșec - cascade abisale.
Mă îndârjeam și-alunecam,
priveam spre cer...
Nădăjduiam.
Și tot căutând, ajuns-am pe Tabor,
nedumerit
că nu apare niciun nor;
numai Irinarh,
într-un mormânt stingher
fără de cruce și smerit.
Foșneau pădurile din jur, când,
așteptatul Nor de Har,
până-n sfârșit,
și pentru mine S-a ivit.

16.12.2016

Viul îmi răsărea

Întrebările nerostite,
în pulberea veacului dintre Cer
și vuietul impregnat în cămașa sorților,
adânceau misterul.
Pe cărarea nopții mi-am întâlnit
sinele - fără răspunsuri.
Noaptea prelungindu-mi-se,
a devenit polară.
Văzduhul îmi respira tămâia anilor,
iar eu îmi respiram
viața din Viață;
Viul îmi răsărea: steaua magilor îl
trezea din moarte.
Doamne, să nu-mi fie vis...!

31.12.2016

Acum știu

Străbătând spațiul unui
timp indefinit,
îmi vedeam zorii existenței,
purtat de îngerii aducători de
suflete - legănat în Întreită Dragoste.
Cerurile coborau, cu mine
și în mine,
întreaga splendoare
de dincolo de lume.
Aflam, degrabă, că eram așteptat
de încă un eu
supus gravitației.
Integrarea era denumită durere;
Încă nu știam de ce...
Acum știu.

3.01.2017

Nu mai suferí!

„Nu mai suferí, suflete! Îndrăznește!”
„N-am curajul necesar” – a fost replica
mea în dialogul interior.
Eram surprins de discuția-mi lăuntrică.
Mă crezusem singur...
Nu mai știam cine sunt și cu cine vorbesc:
- poate îmi vorbea inima,
- poate îmi vorbea conștiința,
- poate că eu eram rațiunea...
Cine se milostivea de sufletul meu?
Cine-mi știa apăsarea?

Cândva am aflat:
Conștiința înseamnă a ști împreună cu cineva,
iar „Cineva” știe întotdeauna mai bine ca mine.
Îmi vorbea Tatăl.

3.01.2017

Aștepta sprijinit

Aștepta... sprijinit de cruce. Își freca
mâinile ruginite de toamna
ce-i cutremurase trecutul
atâtor vise spulberate.
Îmi povestea cu blând glas
de om bătrân și sărman:

„Incepusem să urc muntele vieții și
rămăsesem agățat pe stânca neputinței,
cu ochii durerii atârnând în vid.
Ființa, vlăguită, îmi brăzda sufletul
cu frigul mâhnirii în lacrimi.
Prăbușirea în haos era iminentă...
Am strigat: ‘Doamne, ajută-mi!’
Îmi văzuse inima înfrântă,
mi-a întins Mâna
și m-a ridicat.
Acum sunt sărac...”

Eu îl vedeam fericit.

4.01.2017

Tabor

Numai cei trei au fost aleși
ca stâlpi de mărturie;
urcau, dar nu știau
minunea ce-o să vie.
Trăi-vor ce nu s-a mai văzut sub soare,
Lumina necreată
orbindu-i la Schimbare.
Taina de Slavă,
vânată de pigmeii farisei,
întrecea necredința clevetirii minus trei.
Uriașii cei doi
priveau a Domnului străluminare;
ucenicii, cu fața la pământ,
căutau a ochilor scăpare.
Florile, cu trei petale sus și trei mai jos,
sunt semnele Taborului lăsate de Hristos.
Ce tare îmi doream,
-nainte de trezire,
s-ajut și eu a corturilor construire!...

5.01.2017

Întrebare de iubire

Perpetuarea stării de incertitudine
și vacarmul celor ce-I doreau
crucificarea, urând Dragostea,
amplificau disperarea și frica
ulterioare cântului de cocoș...
Îmi simt
toate celulele făpturii
tremurând după fiecare trădare-mi,
în așteptarea întrebării:
„Mă iubești tu pe Mine?”
Ce voi răspunde fără să mint?
Doamne, încălzește-mi
inima cu Dragostea Ta,
să Te iubesc cu Dragoste Adevărată,
nu cu a mea, falsă și egoistă!
Vreau a răspunde
ca Petru.

6.01.2017

Emaus

Mergeau pe calea spre Emaus,
apăsați de sfâșietoarea povară.
Își vorbeau tristețea, iar inimile lor
rezonau cu durerea soarelui
- ce își închisese ochii
spre a nu vedea oroarea -
și a pământului - cutremurat
de plânsu-i cu suspine.
Din urmă îi ajunse un Străin,
iar Luca și Cleopa ascultându-L,
inimile arzându-le-și simțeau.
Spre seară, când în Emaus, la cină
L-au chemat, „El se făcea” că
merge mai departe, dar după
frângere, când ochii cei tinuți li s-au
deschis, Hristos a dispărut:
Intrase în inimile lor.

7.01.2017

Cugetare

Distanța dintre mine și Cer
este măsurată de Cruce.
Primind viața din Viață,
am primit și Crucea;
cuiele sunt la liber.

8.01.2017

Pasărea sculptată

Ploaia de nevoințe rodind pustia athonită
înmugurea semințele virtuții,
prin Pronie plantate de Colibașul Ioan,
în inima sfințeniei - ce va urma.
În sălașul fraților sihaștri,
din iubire făurit,
Porfirie creștea întru strădanie, învăluit de
strălucirea-i îngerească și de măiestria ce
rucodelie în suflet și în lemn sculpta.
În Liturghia după Liturghie, a dimineților
de taină, slăvea a zorilor
chemare, însoțit de triluri de privighetori.
Tinerețea-i privea prin stâncă zările
de dincolo de-ntunecimea cărnii, și-o
prea frumoasă pasăre, din el ivită,
ar fi zburat
dacă blagoslovenie ar fi avut.
Ea a fost sacrificată,
spre-a lui Porfirie
sfințenie de-apoi.

9.01.2017

Mână la adânc!

„Mână la adânc!” o Voce îmi grăia
când doar iluzii pescuiam în marea vieții.
Îmi îmbunătățeam echipamentele
navale și de pescuit,
ne-nțelegând îndemnul veșniciei.
Furtunile cu fulgere de vorbe ce inimi
săgetau și noianul de învolburate valuri
ale destinelor zdrobite de stâncile
trufiei mi-au amintit îndemnul
ce nu-l înțelesesem.
Belșugul ce-a venit, se însoțea cu teama
neputinței, dar fiind chemat, răspuns-am
„da” cu bucurie.
M-am îndoit pe valurile
ce-au urmat, doar pân-am auzit:
„De vrei să scapi de Nero, în locul tău
a doua oară Mă voi răstigni!”

10.01.2017

Devenirea din nimic

Punctul inițial era întuneric al nimicului
și nimic al întunericului, negând existența.
„Să fie lumină!” și-o devenire fără
margini din Necreat a răsărit,
iar lumina dispersată, ne-ngrădită,
a patra zi în sori și-n galaxii s-a concentrat.
Nu despre zilele-lumină astronomice, Moise,
în proorocirea-i vederii-napoi, ne povestește,
ci despre zilele Luminii Necreate
pe care mintea nu le poate desluși.
proorocia e taină pân-la împlinire
sau până la a stiințelor descoperire.
Prin Adam, virtual, am apărut și noi
în Lumea ce nouă ne-a fost dată,
iar după cădere, o făgăduință am primit.
Adâncul pe adânc chema,
făgăduința împlinind-o:
Lumina Lumii concentratu-S-a-n
Pururea Fecioara Preacurată,
iar omul-Adam s-a mântuit.

17.01.2017

Fiul risipitor

Deasupra zărilor celeste
stătea al veacurilor Întemeietor,
însetat iertării
și-n stele-nveșmântat.
La marginea genunii,
cu roșcove de lacrimi,
îmi cercetam voința de-a mai fi.
Și mi-am venit în sine:
Argat, mi-am zis, să-mi domolească
foamea, să-mi încălzească frigul
ce-mi tremura faptura.
Mă aștepta...
Eu, cu turmele înfipte-n mine,
dar El mă aștepta!
Veșminte și inel și-o cină-mbelșugată
filia ruptă o-nădeau;
Cerul cu îngerii-ntoarcerea sărbătoreau,
iar Tatăl se odihnea-n
miresme de Lumină.

20 ian. 2017

Maria Egipteanca

O floare albă a-ncolțit
pe neclintite și adânci făgăduințe,
ale Egiptului surpate patimi încuind.
Maria traia pustiul anilor pierduți,
iar soarele ardea plutirea peste ape.
Cuvinte de taină și iubire levitau
spre ceruri serafica desăvârșire.
Citate din Scriptură-nmiresmau
văzduhul atâtor suferințe-nălțătoare,
de care Zosima s-a uimit.
Potirul, peste-un an, la țărmul existenței,
aștepta venirea peste ape
al cuvioșiei rod.
Peste înc-un an, vântul nu ștersese
scrisoarea de nisip,
dar mireasa plecată era
la al său Mire.

21 ian. 2017

Zaheu

Despre-a vederii Lumină,
din ceruri zenite,
cântau vestitorii pe ramuri.
Sicomor înălțat pe-a așteptării cărare
priviri de nespusă-ntâlnire avea.
Iisus și Zaheu, prin ochi,
legătură de inimi,
mai presus de-nțeles s-au făcut,
iar cârtitorii înfierânde ofense grăiau.
(Suișul aș vrea și eu să mi-l văd,
depășind neputința de jos a staturii.)
Urcușul-vedere, în casă de vameș,
pe Domnu’ aducându-L,
împătrit a întors bucuria.

23 ian. 2017

Cananeanca

Apăsarea din suflet își strigă durerea
în urma prefăcutei neauziri și
sfintei încercări.
Suferința din suflet de mamă
irumpe rugăminți arzătoare,
cu credință așteptând miluirea.
Pâinea nădejdii ar primi-o,
și pentru câine de-ar fi,
umilința iubirii
necunoscând mărginirea.
Intrarea-n ziua de Har a venirii,
tăcere de gând o primește -
prin adierea Luminii.
Dorința în fapt se-mplinește,
credința-nflorită de Soare-alinare
vindecare-n fiică rodește.

25 ian. 2017

Cheia

Închisoarea care-mi claustra sufletul,
devenise neîncăpătoare întunericului -
ce-mi pătrunsese până și-n celulele inimii,
iar Lumina, din cauza suspinelor,
nu mai trecea de gratii.
„De vrei a scăpa din așa un iad,
apelează mai Sus!” mi s-a sugerat.
Încercasem să înțeleg...
După o prelungită și rugătoare răbdare,
fără lacrimi, primisem un nou îndemn:
„Incearcă deschiderea celulei
însemnate cu cruce!”
Încercam degeaba. Eram muncit de
întunericul ce mă sângera, până când,
o lacrimă desprinsă din lacrimile lui
Iisus, mi-a devenit cheie.
Deschizând, am întâlnit Dragostea,
care m-a eliberat.

26 ian. 2017

Facerea ochilor

„Ședea şi cerşea” iubit numai
de pietrele din zid ce-i mângâiau
a mâinilor căutare.
Din tină și scuipat,
Iisus vedere cristalină zămislea;
„prin care toate s-au făcut”
- era a Fiului lucrare.
Nedumeriri, anchete și-ntrebări de farisei
schimbaseră în vitejie
a nevinovăției neputință:
vederea lăuntrică iradia lumini cerești,
izvor de îndrăzneală și recunoștință.
Orbiți, iscoditorii, având în ochi
minunea, nu-L recunoșteau pe
Cel ce-L așteptau să vină;
O întrebare mi s-a pus și mie:
vezi Dincolo de-a zilelor lumină?

2 feb. 2017